Forgive me

Mi se aduceau tot felul de acuzaţii: că n-aş fi avut alonjă, deşi mi se întindea gâtul peste zidul ce ascundea trupuri despuiate de femei; c-aş fi fost dezordonat, deşi îmi pieptănam chica de trei ori pe zi, c-aş fi fost depistat pozitiv, deşi prima cursă ciclistă la care am participat a fost una solitară… Ce vreţi? Aveam cinci ani, trei roţi şi oroare de somn în miezul zilei. M-au căutat ai mei şi-n fântână… Aveam stil. Ştiţi cum spune Cărtărescu, nu? „Stilul îl eşti, nu-l câştigi”. Problemele au început să apară când am început eu să acuz în stânga şi-n dreapta: că n-ar fi avut suficientă expresie-n privire, deşi pupila-i căptuşită cu clorofilă promitea nopţi albe; că sistemul mi-ar fi golit buzunarele, deşi le umplusem cu chilipiruri ce l-ar fi făcut pe Warren Buffet să pălească sau că pisica pe care o ucisesem, aruncând-o de pe magazie, era singura vinovată de propria-i catastrofă. De unde era să ştiu că ajunsese la cea de-a noua viaţă?
La 15 ani i-am spus unei fete că o iubesc. Aşa văzusem în filme. Ca să nu mai spun că ne plimbarăm prin parc, ţinându-ne de aripi. Nu mă gândeam atunci la implicaţii, la efectele nocive ale vorbelor şi nici la gustul săruturilor pe care nu le meritam. Împinsă de realitate pe marginea prăpăstiilor onirice, m-a acuzat de neseriozitate. Cum să nu-i spun ai lăv iu când ştiam că avea pe uşa camerei sale un poster cu Hugo Sanchez? Până la urmă am intrat în posesia lui, dar L. nu mi-a mai răspuns niciodată la telefon.
Unii spun că viaţa e scurtă, alţii spun că e lungă. Dacă pe primii îi bănuiesc de miopie, ceilalţi au nevoie de însoţitori, şi uite aşa, nu ştii către care înţelepciune să te îndrepţi şi la care zeu să te închini. Până la urmă, încep să-i înţeleg şi pe atei, deşi, pe cuvântul meu că ăştia seamănă cu nişte ciclopi care se căznesc să-şi pună ochelari pe nas… Am picat în prea multe păcate ca să nu le recunosc meritele. Datorită lor exist. Datorită lor şi cerului ascuns în irişii răsăriţi în umbra lămpilor de halogen, într-o benzinărie din Massachusetts; datorită paşilor pe care-i face la graniţa dintre real şi ireal; datorită spicelor de grâu care-mi sfâşie privirea atavică şi hulpavă, gata să înhaţe o jumătate de glob pentru o clipă de tandreţe; datorită scadenţei care nu mă lasă să-i număr miresmele aşa cum aş fi vrut eu, din zecimală în zecimală; datorită zodiilor incompatibile cu universurile mele şi datorită lui Nichita: ce bine că eşti, ce mirare că sunt.
Glia proaspăt răscolită musteşte de oranjadă, panerele sunt ticsite cu cuburi de zahar, iar viile atârnă inerte peste sârme, precum nefericiţii din Medusa lui Géricault. Şi ce dacă nu e toamnă? Mă puteţi acuza?

Iar…

           Dacă ar şti câte sacrificii fac pentru a nu-i rosti numele, mi-ar trage preşul de sub picioare şi m-ar prinde în braţe cu două pene de lebădă albă, ca să n-aibă conştiinţa pribeagă. Aşa e ea. Duplicitară. Loveşte, dar cu grijă; ucide, dar nu de tot; iubeşte, dar cu aroganţă. Poartă straie decupate din reviste glossy, albe ca pânzele arabe, şi împrăştie miros de cimbru ţinut în sân de fecioare caldeene. Dar n-o să ştie niciodată… E prea ocupată cu văruitul căilor rutiere şi cu recursul făcut de ultimul echinocţiu.

            Mai bogată decât toţi califii din lume, închiriază diamante pentru cei ce vor să agaţe boabe de zăpadă pe cetina brazilor şi oferă cu titlu gratuit tristeţi de Şeherezade şi pliante cu urme de paşi blurate. Deşi îi umflă conturile deschise la o bancă din Irkutsk, instinctul mercantil îi limitează viziunea şi o îndepărtează de inimile încercănate de reumatism ale vârstnicilor. Şosetele trase peste ghete şi mustăţile ţurţurate au devenit simbolurile autocompătimirii iar lămpile furate din depozitul lui Aladin au fost aruncate direct în foc, cu tot cu poveşti.

            Fii binevenită, nenorocire cu chip astmatic! Ia-ţi porţia de moarte din solul îngroşat de frunze şi du-te apoi spre ţara unde nimic nu se întâmplă, pentru că nu mai e loc de fulgi.

            Iarno!

Călător. Caut ţară

 

 

Învierea lui Iisus, ca parte integrantă şi definitorie a celei mai frumoase poveşti din lume, mă aşează anul acesta mai mult decât oricând în rândul călătorilor fără de ţară, condamnaţi să bată la porţile cerului. Din motive care ţin de convingeri intime, de aluzii maliţioase ce-mi picură fiinţa cu acuze lipsite de argumente şi de anatomia secundei în care am realizat că n-am de ce să-mi palmez subiectivismul ca pe un chiştoc de ţigară, am urcat la tribuna celor care cuvântă în limbi de mult apuse, pentru a dezmierda auzurile celor care simt marea sărbătoare dintr-o perspectivă care, credeţi-mă, nu e de invidiat. Am prins pupitrul cu ambele mâini şi am privit oamenii care aveau acelaşi chip ca şi mine: sprâncene pretoriene, priviri învinse şi paloare de Lună la primul pătrar.

Le-am spus că de la marea dezamăgire teologică legată de venirea lui Iisus Hristos în timpul vieţii apostolilor, care nu s-a împlinit şi până la lucrările scrise de atei, acum în secolul sistemelor de operare Android sau Symbian, trecând prin principiul parcimoniei cunoscut sub numele de briciul lui Ockham, conform căruia nu se poate explica cine a făurit făuritorul decât prin credinţă, sărbătoare de Paşte va fi pentru mine, începând de anul acesta, o confirmare a perenităţii sentimentelor de dragoste care nu dispar nici măcar atunci când moartea ne desparte de cei pe care îi iubim.

 

 

 

Formulare

          De când mi s-a spart ghiocul scăpat din pliscul unui corb zămislit din telemea, mi s-a atrofiat simţul anticipaţiei. Şi nici cel al retrospecţiei nu se simte foarte bine. Pe bune! Din cauza aceasta, viaţa mea a devenit o noţiune abstractă, rătăcită printre definiţii impresioniste, drept pentru care m-am decis să fiu în opoziţie. Cu orice, oricine şi oricum.

          Am început prin a fi daltonist, dar n-a ţinut, din cauza semaforului.      

          Am continuat prin a-i mărturisi cuiva că sunt reptilian. Nţ. N-a mers.

          Am terminat prin a-mi zidi o Masadă. În spatele zidurilor, fabulele, poemele, bancurile cu Bulă, trusa cu scule, creioanele, sau tratatele de drept civil, stăteau la o masă rotundă, unde supoziţiile erau slăvite (aleluia!), pontificate şi ridicate la rang de principii, cu liftul. Aşa se explică de ce iubesc azi tablourile lui Bosch, de ce corbii mei sunt din telemea şi de ce mâţa lui Perrault se încalţă cu şlapi din plastic.

          Când aveam 10 ani, m-a întrebat cineva ce vreau să mă fac atunci când voi fi mare, jignindu-mi simţul acut al ridicolului care înmugurise în mine, prematur. I-am răspuns că vreau să mă fac astronom, gunoier, ginecolog, fotbalist şi paznic de noapte. Asta e! Mă enervau cumplit adulţii care-mi ciupeau obrajii dolofani, punându-mi întrebări stupide ce necesitau explicaţii consistente şi cuvinte lungi. De atunci, sunt hipopotomonstrosecvipedaliofob.

          Îngrozit de perspectiva chestionarelor care urmau să fie completate de-a lungul celor 75 de ani, cât mi-am propus să trăiesc, am dus o luptă de gherilă cu spaţiile punctate, până când am capitulat în faţa sistemului. Ce vreţi? Fiecare om are Waterloo-ul lui. Dacă unele formulare excelau la capitolul psi, cum erau acelea servite de armata română la încorporare, altele, racolate de convenţiile sociale, învârteau mămăliga în ceaun cu peria de sârmă, făcându-mă să suflu în aburii ce-mi matlasau răbdarea, cu întrebări stupide:

          – Când v-aţi născut?

          – Unde v-aţi născut?

          Chiar credeţi că într-un secol uzurpat de cuceriri tehnologice, oamenii se pot naşte singuri, fără ajutorul mamelor, sau îşi pot alege maternitatea?

          Mai aveţi un pic şi mă veţi întreba „de ce m-am născut”, sau, ca să treziţi filosoful din mine, „de ce mi-am propus să mă nasc?”.

Alaltăieri am tras cu pixul un X mare pe un formular şi le-am scris piticilor ce păreau uriaşi din zborul corbului brânzar, următoarele cuvinte, care, dacă-mi voi lua medicamentele la timp, se vor transforma cât mai târziu, spre nenorocirea urmaşilor, în epitaf:

           „Mi s-a încântat fiinţa de prea plinul cărărilor desfundate de urmele sloiurilor ce trag să moară în pragurile cârciumilor.

           Mi s-a limpezit auzul cu sunete sparte de clopote ce cheamă la ordine  heruvimii care se dădeau în vânt cu sania, pe desenele lăsate de tălpile epitropului.

          Mi s-a împlinit visul de a culege odoare pripăşite  pe lângă ringuri de dans, expresii violacee ale adulterului comis de brânduşe cu ghiocei, spre nefericirea brânduşoilor încălţaţi cu bastarzi.

          Şi voi vreţi să vă spun când m-am născut?”

          Ce-mi plac dezastrele! Au aer de primăvară, sunt împodobite cu pene de barză şi rânjesc precum  fecioarele desculţe ce cată din priviri, zei născuţi de amazoane seduse cu promisiuni scrijelite pe colţi de morsă, expediate din Groenlanda.

           În altă ordine de idei, ce final magnific a avut această iarnă!

          Asemenea funicularului lui Zorba…

          Daţi-mi un formular!

          Vreau să-i completez fişa de lichidare!

 

“Hey boss, did you ever see a more splendiferous crash?!”…

 

 

 

 

 

Gone fishin’

 

 Gone fishin’
Fleas are bitin’ at his hide
– Get away from me boy, you botherin’ me
Bing Crosby & Louis Armstrong, Gone fishin’

 

          Mi-ar fi greu să desluşesc iţele împletite care au consolidat relaţia dintre ei pe baza unui complex proces de fotosinteză, cu virtuozitatea lui Paganini şi ingeniozitatea lui Escher. De aceea, o să le las aşa.

         O astfel de potrivire de caracter, de gusturi culinare şi de hobby-uri, nu mi-a fost dat să văd, niciodată. Până şi cu auzul stăteau la fel de prost, deşi numai Martin folosea o proteză auditivă. Doar tehnica pescuitului îi diferenţia: Aurică punea râmele-n cârlig de-a lungul, Martin, de-a latul.

          Puteau fi aproape  soţ şi soţie, ar spune chibiţul din mine dacă nu l-aş cenzura, dar adevărul este că nu ajunseseră chiar atât de departe cu viziunile postmoderniste, başca faptul că erau căsătoriţi, fiecare cu altcineva, de sex opus. Atât de opus, încât devenise antagonic. Mărturisesc că n-am informaţii suplimentare legate de acest aspect.

          De pildă, amândurora le plăceau să pescuiască mai ales peşti, şi nu, nu trag cu pleonasme, fiindcă de cele mai multe ori, în cârlige li se agăţau, ca pruncul de ţâţa mamei –  ciubote, saci menajeri, crengi sau cârpe. Deh, nu pescuiau într-o apă chiar cristalină, ci într-un afluent al Siretului. Nu spun care, pentru c-aş jigni marile aglomerări pluviale din Brazilia. Ce vreţi?, consecvenţa nu e punctul meu forte…

          Aurică avea o fire eliberată de inhibiţii. Atât de eliberată, încât podoaba sa capilară, în virtutea dreptului de a-şi alege calea, se sinucise, lăsând în urma sa, o calviţie mai plină decât Luna, ce-i evidenţia rotunjimile capului, aşa cum nimburile luminau sfinţii pe pereţii mănăstirilor. Buzele groase, ca ale lui Didier Drogba, privirea oţelită ce l-ar fi făcut invidios şi pe Krupp, dacă n-ar fi murit, trupul deşirat, burta mare şi picioarele fusiforme, formau atuurile şi argumentele tehnico-ştiinţifice care dădeau acestui pescar, imaginea fidelă a celui mai celebru broscoi din Univers –  Kermit. Kermit the Frog.

          Martin, spre deosebire de Aurică, avea o fire mai închisă, din toate punctele de vedere. Chiar şi din cel al bogăţiei capilare. Şi când spun capilare, nu mă refer la „vinişoarele” prin care circulă sângele, ci la tuleiele acelea sub care pasionaţii de horticultură, cultivă mătreaţa. Spre deosebire de Aurică, avea păr pe cap. Mult. Rotofei, cu obrajii plini ca ai unui hârciog şi o mustaţă ce-i separa nasul coroiat de gura placată cu buze subţiri,  aşa cum separă virgula subiectul de predicat în propoziţiile scrise de tute pe Facebook, îşi deplasa trupul agale pe planeta Terra, cum bântuiau umbrele stafiilor obeze, cimitirele părăsite. Aş fi fost tentat să-l asemăn cu Napoleon, dar i-am găsit corespondent, în elegantul Jabba. Jabba the Hutt.

          Duminicile de dinaintea zilelor de Luni şi le petreceau la propriu şi la figurat pe malul râului şi se lăsau cu degustări oenologice şi pontificări de mrene scăpate pe cărbuni încinşi.

          Într-una din aceste zile speciale, Aurică aruncă o ultimă privire în desaga burduşită cu plute, cârlige şi viermi, urcă pe bicicletă făcându-şi vânt din doi paşi precum mongolii lui Timur Lenk şi porni spre râu, fluierând  „Mai vino seara pe la noi, Ionele dragă”. N-a durat foarte mult, cam cât ai zice „peşte” de mai multe ori şi ajunse pe malul stâng al învolburatului ce-şi urma cursul, acompaniat de un vânticel ce-l făcu să se aplece de două ori după cipilica ce-i acoperea chelia, ca o mamă bună. De partea cealaltă, Martin, care ajunsese cu trei sferturi de ceas mai repede, ocupa un loc ce oferea o mai bună poziţionare faţă de zeiţa Fortuna. Se ţinea posomorât de undiţă, cu privirea întunecată spre pluta care era când înghiţită de valuri, când scuipată, fără a da semne că vreun peşte ar fi fost interesat de-o cooperare reciproc avantajoasă.

          Se văzură faţă în faţă pe cele două maluri, în locul în care apa se întindea ca maiaua bunicii mângâiată cu sucitorul, alungindu-se şi retrăgându-se în ritmul dictat de bolovanii ce ridicau valurile spre cizmele verzi ale celor doi pescari. Distanţa mare dintre ei, vântul aspru ce bătea dinspre miazăzi şi vlaga ce le părăsiseră suflurile, deşi n-ar fi recunoscut-o niciodată, făceau ca vorbele, deşi aruncate mai departe decât ajungeau plutele, să nu fie muşcate de cel ce le recepţiona, cu o acurateţe acceptabilă.

          – Heeeei, cum merge treaba?, îi strigă Aurică, ţinând mâna la gură.

          – Ceee?

          – Cum merge treaba ?

          – Nuuuu, n-am luat ţigăăăăări!, răspunse prompt Martin. Am uitaaaat…

          – Ai aruncat nadăăă?

          – Daaaa, poţi să treci pe acolo apaa, dacă vreeei!

          – Nuuu, ce rost are?, dacă ai spus că deja ai aruncat nadăăă… Şiii? Ai prins cevaaaa?

          – Ce spuuui?

          – Ai prins cevaaa, până acumaaa?

          – Un c………aat!

          – Aaaa! Buuun! Tot ai de-o mâncareee!

          …………….

          Negura se aşternea aproape de fiecare dată peste albia în care cei doi terorişti semănau sămânţa doctrinei Al-Qaeda printre cleni, mrene şi păstrăvi la ore potrivite după umbrele pădurii ce se alungeau pentru a prinde Soarele de moaţe, ieşindu-i în întâmpinare spre Răsărit. Uralele mormolocilor cărora nu le căzuse coada, se auzeau tot atât de limpede, precum cântecele boiştilor ce se înfruptau la masa lipsită de tacâmuri.        

          Râsetele orăcăite ale broaştelor ce nu apucaseră moda colanţilor cu imprimeuri de leopard, se spărgeau ca limbile de clopotele bisericii din vale, iar vorbele pescarilor şi prada din minciog, păreau să pună pecetea cu cap de bour peste zilele gresate cu untură de peşte, udate de clondire scăpătate pe Scăriţe şi înfundate în muştiucurile Trompelor lui Eustachio.

 

Şi el, un mare pescar. 

Lecţia de înot

La prima lecţie am lipsit.

Drept urmare,

Apa sărată

m-a pricopsit cu recunoştinţa veşnică

faţă de cel care m-a smuls din îmbrăţişarea ei

Şi cu repulsia faţă de murături

oprimată la rându-i

de slăbiciunea pentru fagurii de miere,

Care m-a costat 10 de înţepături

Fără taxe.

Pagubă pe care am suportat-o

din fondul de cataplasme

înmuiate în oţetul

pe care l-am băut apoi,

Crezând că e lapte

muls din uger de bivoliţă.

 

La a doua lecţie

m-am îndrăgostit de şicanele râului

Care mă izbeau tandru de lespezile

ce căptuşeau plictisite albia,

Mi-am tatuat tălpile cu cioburi de sticlă

şi mi-am înverzit trupul

aruncându-mă în mijlocul algelor,

De unde am ieşit

pescuit de un bărbos

care mi-a făcut respiraţie gură la gură,

Ucigând din faşă taina sărutului

pe care niciodată, de atunci,

n-am mai pătruns-o.

 

La a treia lecţie

am fost avansat de la începători

la mai puţin începători,

Ceea ce m-a debusolat,

pentru că nu ştiam

dacă e progres sau regres.

Ştiam deja să dau din braţe,

să plesnesc apa cu picioarele,

să inspir şi să expir,

Să fac întoarceri,

să plonjez şi să bat din palme

ca foca pe banchiză.

După ce am intrat în apă,

m-am trezit la spital

cu masca de oxigen pe faţă

Şi cu un medic bărbos

(alt bărbos)

aplecat periculos asupra mea,

luându-mi pulsul de la locul lui

ca să-l aşeze pe raft, alături de alte pulsuri

şi insuficienţe respiratorii,

privindu-şi ceasul.

Din ziua aceea, am început să râd

ca Beavis.

 

La cea de-a patra lecţie

am umplut piscina

Şi am plonjat.

Flotabil! În sfârşit!

Adio angoase,

Alergii şi spaime.

Mi-am regăsit curajul

mi-am vindecat repulsiile faţă de murături,

mi-am moderat atracţia faţă de miere

şi am înotat bras, liber şi fluture

în valurile masive de lapte praf.

 

Singurele probleme au fost cu descleştarea gurii.

 

 

Ane, mere şi panere (ep.2)

         

 

          Niciodată n-am reuşit să înţeleg de ce a fost, este şi va fi imperativ necesar ca Ana să aibă mere? E vegetariană prin definiţie? Mi se pare mie sau s-a declanşat un Jihad asupra celorlalte fructe? Pentru informare corectă şi pentru asigurarea obiectivităţii, mărturisesc, (jur!) că am toate hainele din dulap pe mine, cu tot cu umeraşe. De ce a trebuit să fiu traumatizat încă de mic, de când trăgeam liniuţe (altfel de liniuţe) pe un caiet cu liniatură specială? De ce are Ana mere? Şi dacă are mere, unde le ţine? Şi de ce n-ar avea pere? Pentru că perele cad seara greu la stomac? Şi ce legătură are cu Abecedarul? Pentru că, să lămurim o chestiune, la mine nu mergea cu teste de raţionamente abstracte. Mie dacă îmi spui că Ana are mere, vreau să le şi văd, altfel eşti un mincinos ordinar iar eu nu suport mincinoşii. Să mă ierte cea care mi-a fost învăţătoare, dar am bănuit-o încă de atunci că ne tromboneşte.
          N-am aflat nici până azi, cum e cu merele, perele, strugurii, bananele şi căpşunele care, în loc să le găsesc pe masă (deh, am intrat în clasa I pe vremea în care plopul făcea pere şi răchita micşunele), mi-au zaharisit universul emoţional al copilăriei şi mi-au bântuit caietele, acompaniate de gargara matinală şi fanfara glandelor salivare. Ce rezonanţă patriotic-gnostică avea tumultul sălii de curs, atunci, când din piepturile noastre, a celor ce silabiseam cu mâinile ţinute sub bărbii, răsuna imnul naţional al piticilor: A-na a-re me-re!
          Am cunoscut mai multe Ane de-a lungul vieţii, şi…cum să spun, niciuna, dar absolut niciuna, nu era urâtă, fie că mi-a fost iubită sau nu. Nici toantă, iertată fie-mi expresia.  Nu ştiu dacă e vreo legătură de cauzalitate între Ane şi capacitatea lor de a deţine mere sau pere, dar fiindcă au avut răbdare cu mine, le mulţumesc prea plecat, pentru că nu le-a fost uşor să-mi tempereze neglijentele aspiraţii spre fructele cele mai dezirabile din univers.
          Urmaţi-mi sfatul, toţi cei pentru care încă nu e prea târziu:          

          Cine n-are Ană, să-şi cumpere!

          E unul, Manole, care vinde.