Articole etichetate cu: Al-Qaeda

Gone fishin’


gone fishin casa codin

 

 Gone fishin’
Fleas are bitin’ at his hide
– Get away from me boy, you botherin’ me
Bing Crosby & Louis Armstrong, Gone fishin’
 
          Mi-ar fi greu să desluşesc iţele împletite care au consolidat relaţia dintre ei pe baza unui complex proces de fotosinteză, cu virtuozitatea lui Paganini şi ingeniozitatea lui Escher. De aceea, o să le las aşa.
         O astfel de potrivire de caracter, de gusturi culinare şi de hobby-uri, nu mi-a fost dat să văd, niciodată. Până şi cu auzul stăteau la fel de prost, deşi numai Martin folosea o proteză auditivă. Doar tehnica pescuitului îi diferenţia: Aurică punea râmele-n cârlig de-a lungul, Martin, de-a latul.
          Puteau fi aproape  soţ şi soţie, ar spune chibiţul din mine dacă nu l-aş cenzura, dar adevărul este că nu ajunseseră chiar atât de departe cu viziunile postmoderniste, başca faptul că erau căsătoriţi, fiecare cu altcineva, de sex opus. Atât de opus, încât devenise antagonic. Mărturisesc că n-am informaţii suplimentare legate de acest aspect.
          De pildă, amândurora le plăceau să pescuiască mai ales peşti, şi nu, nu trag cu pleonasme, fiindcă de cele mai multe ori, în cârlige li se agăţau, ca pruncul de ţâţa mamei –  ciubote, saci menajeri, crengi sau cârpe. Deh, nu pescuiau într-o apă chiar cristalină, ci într-un afluent al Siretului. Nu spun care, pentru c-aş jigni marile aglomerări pluviale din Brazilia. Ce vreţi?, consecvenţa nu e punctul meu forte…
          Aurică avea o fire eliberată de inhibiţii. Atât de eliberată, încât podoaba sa capilară, în virtutea dreptului de a-şi alege calea, se sinucise, lăsând în urma sa, o calviţie mai plină decât Luna, ce-i evidenţia rotunjimile capului, aşa cum nimburile luminau sfinţii pe pereţii mănăstirilor. Buzele groase, ca ale lui Didier Drogba, privirea oţelită ce l-ar fi făcut invidios şi pe Krupp, dacă n-ar fi murit, trupul deşirat, burta mare şi picioarele fusiforme, formau atuurile şi argumentele tehnico-ştiinţifice care dădeau acestui pescar, imaginea fidelă a celui mai celebru broscoi din Univers –  Kermit. Kermit the Frog.
          Martin, spre deosebire de Aurică, avea o fire mai închisă, din toate punctele de vedere. Chiar şi din cel al bogăţiei capilare. Şi când spun capilare, nu mă refer la „vinişoarele” prin care circulă sângele, ci la tuleiele acelea sub care pasionaţii de horticultură, cultivă mătreaţa. Spre deosebire de Aurică, avea păr pe cap. Mult. Rotofei, cu obrajii plini ca ai unui hârciog şi o mustaţă ce-i separa nasul coroiat de gura placată cu buze subţiri,  aşa cum separă virgula subiectul de predicat în propoziţiile scrise de tute pe Facebook, îşi deplasa trupul agale pe planeta Terra, cum bântuiau umbrele stafiilor obeze, cimitirele părăsite. Aş fi fost tentat să-l asemăn cu Napoleon, dar i-am găsit corespondent, în elegantul Jabba. Jabba the Hutt.
          Duminicile de dinaintea zilelor de Luni şi le petreceau la propriu şi la figurat pe malul râului şi se lăsau cu degustări oenologice şi pontificări de mrene scăpate pe cărbuni încinşi.
          Într-una din aceste zile speciale, Aurică aruncă o ultimă privire în desaga burduşită cu plute, cârlige şi viermi, urcă pe bicicletă făcându-şi vânt din doi paşi precum mongolii lui Timur Lenk şi porni spre râu, fluierând  „Mai vino seara pe la noi, Ionele dragă”. N-a durat foarte mult, cam cât ai zice „peşte” de mai multe ori şi ajunse pe malul stâng al învolburatului ce-şi urma cursul, acompaniat de un vânticel ce-l făcu să se aplece de două ori după cipilica ce-i acoperea chelia, ca o mamă bună. De partea cealaltă, Martin, care ajunsese cu trei sferturi de ceas mai repede, ocupa un loc ce oferea o mai bună poziţionare faţă de zeiţa Fortuna. Se ţinea posomorât de undiţă, cu privirea întunecată spre pluta care era când înghiţită de valuri, când scuipată, fără a da semne că vreun peşte ar fi fost interesat de-o cooperare reciproc avantajoasă.
          Se văzură faţă în faţă pe cele două maluri, în locul în care apa se întindea ca maiaua bunicii mângâiată cu sucitorul, alungindu-se şi retrăgându-se în ritmul dictat de bolovanii ce ridicau valurile spre cizmele verzi ale celor doi pescari. Distanţa mare dintre ei, vântul aspru ce bătea dinspre miazăzi şi vlaga ce le părăsiseră suflurile, deşi n-ar fi recunoscut-o niciodată, făceau ca vorbele, deşi aruncate mai departe decât ajungeau plutele, să nu fie muşcate de cel ce le recepţiona, cu o acurateţe acceptabilă.
          – Heeeei, cum merge treaba?, îi strigă Aurică, ţinând mâna la gură.
          – Ceee?
          – Cum merge treaba ?
          – Nuuuu, n-am luat ţigăăăăări!, răspunse prompt Martin. Am uitaaaat…
          – Ai aruncat nadăăă?
          – Daaaa, poţi să treci pe acolo apaa, dacă vreeei!
          – Nuuu, ce rost are?, dacă ai spus că deja ai aruncat nadăăă… Şiii? Ai prins cevaaaa?
          – Ce spuuui?
          – Ai prins cevaaa, până acumaaa?
          – Un c………aat!
          – Aaaa! Buuun! Tot ai de-o mâncareee!
          …………….
          Negura se aşternea aproape de fiecare dată peste albia în care cei doi terorişti semănau sămânţa doctrinei Al-Qaeda printre cleni, mrene şi păstrăvi la ore potrivite după umbrele pădurii ce se alungeau pentru a prinde Soarele de moaţe, ieşindu-i în întâmpinare spre Răsărit. Uralele mormolocilor cărora nu le căzuse coada, se auzeau tot atât de limpede, precum cântecele boiştilor ce se înfruptau la masa lipsită de tacâmuri.        
          Râsetele orăcăite ale broaştelor ce nu apucaseră moda colanţilor cu imprimeuri de leopard, se spărgeau ca limbile de clopotele bisericii din vale, iar vorbele pescarilor şi prada din minciog, păreau să pună pecetea cu cap de bour peste zilele gresate cu untură de peşte, udate de clondire scăpătate pe Scăriţe şi înfundate în muştiucurile Trompelor lui Eustachio.
 
Şi el, un mare pescar. 
Reclame
Categorii: Uncategorized | Etichete: , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: