Ane, mere şi panere (ep. 1)


ane mere si panere casa codin

               Aş fi vrut să pot spune că revelaţia pe care intenţionez s-o exorcizez şi s-o expun la Antipa, a fost doar una din componentele multiple  ale idilicului în forma lui pură, ceea ce mi-ar aduce nu doar foloase necuvenite (pentru că nu ne jucăm cu banii omului, cum îmi spunea un contabil vechi), ci m-ar plasa într-o poziţie incomodă faţă de adevărul că eu nu mint, deşi o mai iau uneori pe arătură, dar rămâne între noi. Aşadar, aş fi vrut să spun că revelaţia s-a consumat în timp ce stăteam pe o bancă din lemn, într-un parc cu arbori şi alei desculţe, cu o carte în poale şi ca să nu supăr romanticii, cu o frunză musai uscată, rătăcită acolo pe undeva…
                Dar pentru că eu nu mint niciodată, spun doar atât, şi ce e de înţeles să fie înţeles: revelaţia mi-a venit în piaţa de legume-fructe, în timp ce trăgeam de o bancnotă, atât eu, cât şi precupeaţa. Poate mai mult precupeaţa, nu-mi amintesc, dar ştiu că voiam să cumpăr mere. Am fost atât de revelat, încât am lăsat aşa, deodată, mâna moale, iar bancnota s-a scurs elegant în buzunarul şorţului ei gri. Ca un bancomat din ăla… Mă rog, ştiu să pierd.
                Ştiţi cum e cu astea, cu revelaţiile, nu? Te apucă aşa, ca o mimoză trasă pe nas cu un pai fixat la capătul unei liniuţe albe, îţi vine să te dezbraci de haine şi să te arunci în valuri. Asta dacă ai o apă în preajmă. Ei bine, cum nu aveam la îndemână decât o opţiune din cele trei liber consimţite prin trăirea înaltei simţiciuni, m-am dezbrăcat de haine. Nu, nu scriu de la secţia de Psihiatrie, dar sunt un adept al lucrurilor care trebuie duse până la capăt şi de bună seamă, nu se făcea să trăiesc revelaţia, aşa, după capul meu, ci după nişte metode riguros ştiinţifice.
 
 
Reclame
Categorii: Uncategorized | Etichete: | Lasă un comentariu

Încărunţitu-mi-au şoaptele


verbe tarzii casa codin

You see them old trains runnin’
And you watch them disappear…
The Dobbie Brothers
 
Împăienjenitu-mi-s-a dorul de peron în vinclul ferestrei,
Ofelitu-mi-s-a bruma nădejdii rătăcite
printre îmbrăţişări de bun rămas.
Înghesuitu-mi-s-au suspinele-n piept
căutând vinovăţii în ecoul izvorât din timida-mi inimă,
Revărsatu-mi-s-au peste obraji cupe argintii de sare.
Îngălbenitu-mi-s-a între rame apostila ce revendică făptura-ţi,
Răcitu-mi-s-au buzele vărsate peste alte tale buze
ce-n plăpânde taine-mi împărtăşeau frivolităţi fierbinţi.
Dezvelitu-mi-s-a chipu-ţi de eşarfe
ce păgâne-ţi ascundeau surâsul,
Desenatu-ţi-s-au sânii cu incandescente peniţe
înmuiate-n patimi uitate-n colţuri înnegrite  
de umbra storurilor trase pe sub nori.
Supusu-mi-te-au anii la suplicii ruginite
de picături prelinse pe crinolina-ţi purpurie,
Unitu-ni-s-au palmele în căutări de sensuri pertinente,
Muritu-ne-am în două picături de rouă.
Uitatu-ne-am căzuţi în amnezii fragile,
Găsitu-ne-am pe ceruri  vandalizate de stele căzătoare-n anamneze.
 
 
Categorii: Uncategorized | Etichete: , , , | Lasă un comentariu

nymphette_dark99. note de subsol


nymphette_dark99 casa codin

            Un atac la beregata ipocriziei, un scurt circuit ce lasă-n urmă scântei demascatoare de pudibonderii în forme brute, „nymphette_dark99”  e o cursă solicitantă, un Usain Bolt amestecat cu Haile Gebrselassie, un colaps  emoţional caracterizat prin diversitatea sentimentelor de multe ori contrare, o incursiune într-o lume a absurdului extrem, dacă nu eşti pregătit să accepţi compromisurile, un strigăt rotund ca cel din tabloul lui Munch.
            Cristina Nemerovschi nu iartă, nu lasă garda jos de-a lungul celor 30 de capitole şi nu te lasă să-ţi tragi sufletul. Nu empatizează cu reţetele sofisticate, nu se lasă sedusă de automatisme, nu spune mai mult decât trebuie şi-ţi lasă senzaţia de sufocare, dacă nu treci de partea ei, dincolo de cuvinte. Coborârea abruptă în lumea Victoriei, elimină prin amploarea enunţurilor percutante, defetismul, îţi paralizează instinctul de conservare şi te trimite în lumea viselor prin KO tehnic, dacă eşti conservator prin definiţie, sau te poate implica în acţiune, pitit într-unul din buzunarele Elenei, cea cu căptuşeala roşie, dacă eşti lipsit de prejudecăţi şi atent la nuanţe.
            Un roman inedit, pe care n-ai voie să-l ignori, o relaţionare complexă dintre scriitoare şi cititor, o invitaţie la  explorarea propriei părţi întunecate, dar nu înainte de a trece pe sub furcile caudine ale sincerităţii. 
Categorii: Uncategorized | Etichete: , , | Lasă un comentariu

Lăsaţi-mă să cânt


casa codin

Cumpăr corcoduşe-n viu, pivniţe buhăite şi volburi de vin, sertare cu şoşoni şi gămălii, calorifere din fontă, scobitori telescopice şi untură de câne.
Vând cafea la nisip, cocoaşe de dromaderi, gheaţă cubică, fulare şi mănuşi.
Scot la licitaţie 6 nopţi de Ianuarie.
Că veni vorba, pare o vară africană dacă privesc spre cer, seamănă a iarnă pritocită, dacă mă uit pe calendar.
Icoanelor făcătoare de minuni le-au îngheţat plânsul cu sânge, rupiilor burduşite-n lipii li s-au scurs metalul în buricele degetelor care au primit viză de Canada.
Nimic din ce-am învăţat la şcoală care să-mi stârnească panica, decât o gaură într-un gard şi amintirile estompate de riduri ale unei biserici fără clopotniţă.
Mi-e atât de dor de mine, cel cu genunchii zdreliţi, încât îmi vine să renunţ la poziţia bipedă şi să mă agăţ de asfalt, ca liliecii de pletele fetelor cuminţi.
Mi-e atât de dor de tata, încât am suflat în lumânările tortului, chiar dacă a lipsit ieri, de ziua lui.
Mi-e atât de dor de inocenţă, încât, strecurat prin sita dărilor de seamă, îmi vine să arunc dracului toate faptele bune pe care le-am făcut.
Lăsaţi-mă să cânt.
Categorii: Uncategorized | Etichete: , , | 3 comentarii

`13-`14


13-14 casa codin

          Ai măsluit viforul şi l-ai aruncat peste dealurile ce-ţi aşteptau învrednicita măsură a cumpenei lăsată cu mult în jos, de partea nopţii. Ai trecut peste chiolhanurile stropite cu vin stors din scoarţă de cedru, garnisite cu sufleuri încălzite la botul ursoaicei, cea pe vecie blestemată de vlăstarele murelor sălbatice şi ai aşternut sub labe luxate de lupi carpete persane cu fete răpite de un beduin chivernisit, ce-ţi număra zilele aşezate pe talgerul ce se lovea cu tâmpla de cer.
          Şi acum, ce vrei? Să-ţi frăgezesc cărnurile afumate în câmp deschis cu surcele din foi de dafin? Să-ţi presar bucăţele de Foie Gras pe brânduşele din farfurie, sau poate nu eşti mulţumită de ambientul sonor poluat cu miros de sânge şi cu urlete de haite măcinate de zona Zoster? Nu ţi se pare că eşti cam pretenţioasă pentru o iarnă cu master în speologie şi doctorat în cleşti de Rac cu valenţe în Tropic? Când ţi-ai făcut ultimul control? Te văd şubredă, şuie, clătinată şi albă. Era să spun ca zăpada…
           Apleacă-ţi urechea de şoaptele mele. O să-ţi spun un secret: ţi-am cumpărat cămaşă de forţă…
          Prăznuieşte-ţi invitaţii cu ciorbă de copite zvârlite-n colţi de lupi, învârte mămăliga-n urme de iepuri pierdute-n omăt, aşterne-le frunze moarte pe colivă, cere-i peştelui tău o zi liberă, invită la cină  polurile ce te-au zămislit după ce s-au iubit pe furiş, dezbracă-ţi fracul de egretă şi întoarce-te goală, când te-oi chema eu.
          Trăzni-te-ar primăvara-n peţiol!
 
Categorii: Uncategorized | Etichete: , , , , | Lasă un comentariu

Icar Redivivus


Icar redivivus casa codin

„I started a joke, which started the whole world crying”
  Bee Gees
 

          Şireturile şi-au înzăpezit expectativele, zăcând tăcute de-a dreapta şi de-a stânga bocancilor, mai ales după ce ultima lor speranţă se prăbuşi, cu limba moartă şi ochii goi, într-un Ianuarie importat din Emisfera sudică.          
          Încălţările mozolite cu cremă de ghete, îmi recită epigrame monolitice şi mă mitraliază cu furnicături în tălpi, amorţindu-mi simţul umorului, şi aşa destul de şubred.
          Am lăsat urechile căciulii de iepure să atârne în jos, în amintirea apendicelui condamnat la excizie şi am ieşit în lume, mai împrăştiat decât rătăcitul căruia-i cumpăram o bere, de fiecare dată când îmi arăta progresul făcut la scena impresionistă, pe care o cosea cu papiotă roşie.
          Sun la prima uşă ce-mi iese-n cale.
          Ding-Dong! Ding-Dong! Ding-Dong!
          De trei ori, pentru că nu cred în pisica neagră. Dincolo de percepţiile senzoriale, pe când încercam să descifrez rezonanţele soneriei pe care o mai auzisem undeva, o doamnă între două vârste ce avea agăţat de gât un şorţ bleu, deschise uşa, exact atât cât să  încapă un lat de palmă.
         – Doamnă, îi spun, ducând mâna la inimă, am pierdut timpul, speranţele, anii, măseaua de minte şi nici cu spaţiul nu stau prea bine. Aţi visat vreodată că zburaţi?
         – Sunteţi nebun, domnule!?!? Sau în stare de ebrietate?
         – Stimată doamnă, sunt eu însumi şi sunt în stare de orice. Aveţi cumva o colivie care nu vă mai trebuie?
         – Îmi pare rău, nu cred vă pot fi de folos, îmi spuse doamna, împingând uşor uşa, până aproape de nasul meu acvilin. N-am timp de pierdut, vă rog să plecaţi, am laptele pe foc…
          Am ieşit din nou în stradă.
          Mirosea a iarnă topită.
          Cu foenul.
Categorii: Uncategorized | Etichete: , , , , , | Lasă un comentariu

Mlaştina


casa codin mlastina

                Mai singur cu un om, mai singur cu o viaţă, mai singur cu lacrimă, gleznele i se împleticesc în ierburile de mlaştină învăluindu-se una pe alta, căutându-şi lacunele vestimentare în bumbacul ce le acoperă ca o vizieră, tendoanele lui Ahile. Mersul alandala, tulburările stârnite de strănuturile valurilor îngroşate de nămol şi lână broştească, genunchii sfârtecaţi de acele ce i-au cusut pantalonii de picioare, trupul înclinat periculos pe-o parte, ca o sfidare a gurilor căscate în admiraţie tâmpă, de marele turn-laringoscop din Pisa, bărbia înfiptă în umărul ce-i atârnă gravitând în jurul articulaţiei cardanice care-i ţinea corpul legat de membre, dar şi respectul de sine, de cel al semenilor, erau indicii certe ale suferinţei vecine cu dezastrul absolut. Nu i se prind în cătare irisul şi nici trăsăturile quasimodiene din cauza borului pălăriei, ce-i conferă aerul de pescar nimicit de voltajul ţiparului cu ochi de drac şi coadă de oposum, pe care l-a prins cu tuberculi de lalele olandeze.
                Mai singur cu un pas, mai singur cu o respiraţie, mai singur cu o zi, dâra pe care o lasă în urmă, din ce în ce mai ştearsă cu cât înaintarea prin mlaştină e mai avidă de decădere şi repaus total, bulele de sulf stârnite şi mirosul de ceai de păcură îi acoperă marşul odată triumfal, cu o mantie peticită de mirodenii putrede. Pare capabil de remedierea situaţiei, atunci când buşteanul ce-i ieşi în cale, îi înţepă coapsa cu braţul ciung şi noduros, dar iluzia fu mai precară decât un zbor de silfidă şi mai dispneică decât respiraţia coborâtă cu funicularul de pe versantul cu alură de zeu, al Chomolungmei. Smuls din îmbrăţişarea jilavă a compasiunii universale de durerea ascuţită ce-i străbătu toate mădularele, îşi pierdu un picior în bulboana cu forme de rânjet de coasă sprijinită pe umărul acelei doamne.
                Mai singur cu o sete, mai singur cu un noroc, mai singur cu o idee, străbate târâindu-şi puţinătatea trupului în mlaştina ce-i acoperă  bustul cu regrete ascuţite de măcelari pe tocuri, cu taine ascunse în cutii de chibrituri cu capetele arse, cu trădări pitite în gămăliile boldurilor ce-i ţin grimasele prinse de oasele craniului, cu dezamăgiri microscopice ce-i macină furca pieptului exact pe locul unde sufletul plătea chirie, cu mucegaiuri iritante desprinse de pe buzele celor care-i promisese o călătorie cu suspensii hidraulice, cu bube cromate agăţate de urechile lipitorilor surdomute şi cu răni purulente dogmatizate de gâze tembele, necrofage.
                Mai singur cu o părere, mai singur cu un gând, mai singur cu un vis, îşi lasă fiinţa să se pătrundă de descompunere, încetând a se mai opune dorinţei încăpăţânate de a-şi aminti febra musculară din braţele care-l împinseră prin mulţimea ce se încăpăţână să fac zid din el, în el. Toiagul lui Moise îi stârni un zâmbet intraocular, pentru că-şi pierduse gura, încât ar fi fost gata să pună rămăşag că simţul practic era suferind şi înghesuit undeva între coperţile Vechiului Testament, altfel nu-şi explica de ce toiagul n-a fost patentat şi aruncat spre rutele ce marcaseră drumurile corăbiilor. Când îşi întoarse privirea spre locul unde trupul îi fusese înghiţit de pleoscăitul sec al cercului ce-i închidea destinul în gura străjuită de pajii mlaştinii cu halenă de iad, îşi folosi ultima consolare ţinută în loc secret, pe o margine de rouă, că şi aici se pot întâlni personaje interesante, prăjite cu napalm de un ciclop cu studii teologice.
                Mai singură cu un val, mai singură cu o mare, mai singură cu un univers, ceaţa îi acoperi urmele celui rătăcit printre cărbunii stinşi de trecerea iernilor, aprinzându-i spre amintire, candele de gheaţă şi lampadare cu freon, peste mlaştina de unde se născuse şi unde se întorsese, mai singur cu un ultim oftat, mai inutil decât oricând, apoi se întinse pe mal, descătuşată de blestemul albinos ce-i ţinuse chipul înfăşurat în milioane de picături volatile, mai singură ca niciodată, în aşteptarea lui.
Categorii: Uncategorized | Etichete: , | Lasă un comentariu

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: