Articole etichetate cu: napoleon

Gone fishin’


gone fishin casa codin

 

 Gone fishin’
Fleas are bitin’ at his hide
– Get away from me boy, you botherin’ me
Bing Crosby & Louis Armstrong, Gone fishin’
 
          Mi-ar fi greu să desluşesc iţele împletite care au consolidat relaţia dintre ei pe baza unui complex proces de fotosinteză, cu virtuozitatea lui Paganini şi ingeniozitatea lui Escher. De aceea, o să le las aşa.
         O astfel de potrivire de caracter, de gusturi culinare şi de hobby-uri, nu mi-a fost dat să văd, niciodată. Până şi cu auzul stăteau la fel de prost, deşi numai Martin folosea o proteză auditivă. Doar tehnica pescuitului îi diferenţia: Aurică punea râmele-n cârlig de-a lungul, Martin, de-a latul.
          Puteau fi aproape  soţ şi soţie, ar spune chibiţul din mine dacă nu l-aş cenzura, dar adevărul este că nu ajunseseră chiar atât de departe cu viziunile postmoderniste, başca faptul că erau căsătoriţi, fiecare cu altcineva, de sex opus. Atât de opus, încât devenise antagonic. Mărturisesc că n-am informaţii suplimentare legate de acest aspect.
          De pildă, amândurora le plăceau să pescuiască mai ales peşti, şi nu, nu trag cu pleonasme, fiindcă de cele mai multe ori, în cârlige li se agăţau, ca pruncul de ţâţa mamei –  ciubote, saci menajeri, crengi sau cârpe. Deh, nu pescuiau într-o apă chiar cristalină, ci într-un afluent al Siretului. Nu spun care, pentru c-aş jigni marile aglomerări pluviale din Brazilia. Ce vreţi?, consecvenţa nu e punctul meu forte…
          Aurică avea o fire eliberată de inhibiţii. Atât de eliberată, încât podoaba sa capilară, în virtutea dreptului de a-şi alege calea, se sinucise, lăsând în urma sa, o calviţie mai plină decât Luna, ce-i evidenţia rotunjimile capului, aşa cum nimburile luminau sfinţii pe pereţii mănăstirilor. Buzele groase, ca ale lui Didier Drogba, privirea oţelită ce l-ar fi făcut invidios şi pe Krupp, dacă n-ar fi murit, trupul deşirat, burta mare şi picioarele fusiforme, formau atuurile şi argumentele tehnico-ştiinţifice care dădeau acestui pescar, imaginea fidelă a celui mai celebru broscoi din Univers –  Kermit. Kermit the Frog.
          Martin, spre deosebire de Aurică, avea o fire mai închisă, din toate punctele de vedere. Chiar şi din cel al bogăţiei capilare. Şi când spun capilare, nu mă refer la „vinişoarele” prin care circulă sângele, ci la tuleiele acelea sub care pasionaţii de horticultură, cultivă mătreaţa. Spre deosebire de Aurică, avea păr pe cap. Mult. Rotofei, cu obrajii plini ca ai unui hârciog şi o mustaţă ce-i separa nasul coroiat de gura placată cu buze subţiri,  aşa cum separă virgula subiectul de predicat în propoziţiile scrise de tute pe Facebook, îşi deplasa trupul agale pe planeta Terra, cum bântuiau umbrele stafiilor obeze, cimitirele părăsite. Aş fi fost tentat să-l asemăn cu Napoleon, dar i-am găsit corespondent, în elegantul Jabba. Jabba the Hutt.
          Duminicile de dinaintea zilelor de Luni şi le petreceau la propriu şi la figurat pe malul râului şi se lăsau cu degustări oenologice şi pontificări de mrene scăpate pe cărbuni încinşi.
          Într-una din aceste zile speciale, Aurică aruncă o ultimă privire în desaga burduşită cu plute, cârlige şi viermi, urcă pe bicicletă făcându-şi vânt din doi paşi precum mongolii lui Timur Lenk şi porni spre râu, fluierând  „Mai vino seara pe la noi, Ionele dragă”. N-a durat foarte mult, cam cât ai zice „peşte” de mai multe ori şi ajunse pe malul stâng al învolburatului ce-şi urma cursul, acompaniat de un vânticel ce-l făcu să se aplece de două ori după cipilica ce-i acoperea chelia, ca o mamă bună. De partea cealaltă, Martin, care ajunsese cu trei sferturi de ceas mai repede, ocupa un loc ce oferea o mai bună poziţionare faţă de zeiţa Fortuna. Se ţinea posomorât de undiţă, cu privirea întunecată spre pluta care era când înghiţită de valuri, când scuipată, fără a da semne că vreun peşte ar fi fost interesat de-o cooperare reciproc avantajoasă.
          Se văzură faţă în faţă pe cele două maluri, în locul în care apa se întindea ca maiaua bunicii mângâiată cu sucitorul, alungindu-se şi retrăgându-se în ritmul dictat de bolovanii ce ridicau valurile spre cizmele verzi ale celor doi pescari. Distanţa mare dintre ei, vântul aspru ce bătea dinspre miazăzi şi vlaga ce le părăsiseră suflurile, deşi n-ar fi recunoscut-o niciodată, făceau ca vorbele, deşi aruncate mai departe decât ajungeau plutele, să nu fie muşcate de cel ce le recepţiona, cu o acurateţe acceptabilă.
          – Heeeei, cum merge treaba?, îi strigă Aurică, ţinând mâna la gură.
          – Ceee?
          – Cum merge treaba ?
          – Nuuuu, n-am luat ţigăăăăări!, răspunse prompt Martin. Am uitaaaat…
          – Ai aruncat nadăăă?
          – Daaaa, poţi să treci pe acolo apaa, dacă vreeei!
          – Nuuu, ce rost are?, dacă ai spus că deja ai aruncat nadăăă… Şiii? Ai prins cevaaaa?
          – Ce spuuui?
          – Ai prins cevaaa, până acumaaa?
          – Un c………aat!
          – Aaaa! Buuun! Tot ai de-o mâncareee!
          …………….
          Negura se aşternea aproape de fiecare dată peste albia în care cei doi terorişti semănau sămânţa doctrinei Al-Qaeda printre cleni, mrene şi păstrăvi la ore potrivite după umbrele pădurii ce se alungeau pentru a prinde Soarele de moaţe, ieşindu-i în întâmpinare spre Răsărit. Uralele mormolocilor cărora nu le căzuse coada, se auzeau tot atât de limpede, precum cântecele boiştilor ce se înfruptau la masa lipsită de tacâmuri.        
          Râsetele orăcăite ale broaştelor ce nu apucaseră moda colanţilor cu imprimeuri de leopard, se spărgeau ca limbile de clopotele bisericii din vale, iar vorbele pescarilor şi prada din minciog, păreau să pună pecetea cu cap de bour peste zilele gresate cu untură de peşte, udate de clondire scăpătate pe Scăriţe şi înfundate în muştiucurile Trompelor lui Eustachio.
 
Şi el, un mare pescar. 
Categorii: Uncategorized | Etichete: , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Rinoplastia esteticului


Rembrandt Rondul de noapte Casa Codin

                Nu există realităţi palpabile, doar senzaţii şi simţuri. Fiind o calitate marginalizată, precum gânsacul din aripa căruia s-a smuls pana de scris, indulgenţa poate fi singura excepţie care întăreşte regula, gândindu-mă că plita fierbinte are proprietatea de a trezi din catalepsii filosofice. Indulgenţa mă face să cred că realitatea nu trece niciodată de nivelul epidermei, decât dacă închid ochii.
              Din clauzele contractuale semnate cu natura, la punctul 3, paragraful 2, se stipulează că estetica, bunul gust, rafinamentul şi frumosul sunt postulate olimpiene intangibile şi că orice tentativă de nerespectare a legii, e aspru pedepsită. Şi pentru că legile au fost făcute pentru a fi încălcate, au apărut infractorii. Aşa s-a născut arta.
             Gândurile mi-au zburat către Rembrandt şi Dorian Gray, aceleaşi personaje ce făceau subiectul unui articol publicat într-o prestigioasă revistă. Am fost indulgent cu acurateţea informaţiilor referitoare la „Rondul de noapte”, nu pentru că am vrut, ci pentru că m-am pus în locul publicaţiei. E frumos să scrii frumos despre frumos, să spui că opera a avut succes, dar adevărul este altul: „Rondul de noapte” a însemnat pentru pictorul olandez, falimentul absolut, decăderea şi mizeria, nu succesul.
               Dorian Gray a înfipt pumnalul în propriul portret, pentru că se vedea urât şi bătrân, pentru că era vizibil sângele victimelor frumuseţii sale şi pentru că se iubea prea mult. A căzut secerat, urlând, iar când servitorii au urcat în camera lui, l-au găsit cu un cuţit împlântat în inimă, alături de portretul minunat al unui tânăr frumos, aşa cum fusese dintotdeauna. L-au recunoscut pe Dorian după inele…
                De la sublim la ridicol, nu e decât un pas, spunea Împăratul Franţei. Ce nu precizează biografii lui Napoleon, e dacă s-a gândit la canguri, când a spus-o. De aceea, sărind din indulgenţe-n indulgenţe, mă întreb uneori, atunci când privesc apusul, de ce e atât de frumos, de ce-mi trezeşte nostalgii, de ce aud talazuri, de ce aud vocile părinţilor şi de ce nu-l pot atinge, fără a-mi pune problema ridicolului?
                Ştiu.
               Pentru că e o plită şi pentru că oricât de indulgent aş fi, frumosul coborât direct din tablourile lui Rembrandt sau din paginile lui Oscar Wilde, e palpabil, chiar dacă nu-l atingi şi pentru că e veritabil, chiar dacă-l priveşti cu ochii închişi.  
Categorii: Uncategorized | Etichete: , , , | 2 comentarii

La vida es una tombola


ruleta casa codin
Nici senină, nici mohorâtă,ziua despre care cineva spunea că-i ajung propriile griji, promite marea cu sarea..
Şi cine o poate condamna ?
Muşc din prima felie a ei cu ochii pironiţi pe ambalajul fulgilor de porumb. 
Firma cu sediul pe şoseaua Pantelimon, mă aruncă direct pe câmpul de luptă de la Marengo, alături de soldaţii-mareşali ai lui Napoleon, conform etichetei de pe pungă „Titan, încă din 1782”
O cititoare de prompter mută oraşul Malmo în Elveţia, unde, în seara asta mare, cu toţii vom cânta, cotcodoci sau grohăi, în funcţie de voturile homosexualilor.
Şi pentru că simt cum se zbate în mine o dihanie, vorba lui Sadoveanu, mă îmbarc la bordul ciclopedului cu patru roţi şi servofrână marca Fred & Barney în direcţia Putna, unde, abia aştept să calc pragul restaurantului cu nume rezonant, reţete tradiţionale şi ospătari în costume de muşatini, „PANZER”.
Hai, să cânte Manu Chao, cu sau fără rochie…
La vida es una tombola
De noche y de dia
La vida es una tombola
Y arriba y arriba…
Categorii: Uncategorized | Etichete: , , , , , , | 2 comentarii

Ziua Revoltei


coroana

        Plecând de la premiza că dintre toate speciile, cea umană este situată la cel mai înalt nivel al lanţului trofic, pot lua în considerare că paradoxul ce grevează această ierarhie, e pe măsura inhibiţiei manifestate la nivel de concept social, atunci când vine vorba de stratificare, ierarhizare şi supunere în faţa autorităţii, componente vitale ale societăţii, nu neapărat moderne.
       De ce inhibiţie ?
Pentru că în gena umană, undeva la spira cu numărul 342225, un anumit cromozom dictează declanşarea revoltei ce porneşte de la nivel microcelular şi ajunge să se manifeste în toată plenitudinea ei în perioade istorice diferite şi în culturi diverse. Revolta nu este un moft, nu este o infracţiune ideologică şi nici nu este un element imputabil lui D-zeu, care, dacă şi-ar fi dorit o societate perfectibilă, ar fi omis spira cu nr 342225, atunci când a luat în mână primul bulgăre de lut pentru a-l crea pe Adam, sau când natura, pentru dreapta echilibrare a discursului cât şi pentru taparea vanităţii ateilor, a prins o zi proastă când a coborât maimuţa din pom.
        Odată identificată gena şi presupunând că mi-am justificat suficient laitmotivul discursului, care nu e al unui rege şi nici al unui împărat, ci unul care sare din rând pentru a se poziţiona undeva la marginea coloanei, ca cel mai pur simbol al urii spiritului gregar, mă declar un mutant genetic, scăpat ca prin minune de la execuţia în masă a metabolismului logicii şi raţiunii, care a fost de-a lungul istoriei, mai lent sau mai eficient în arderile caloriilor şi asimilarea substanşelor nutritive.   Dovadă stau rugurile pe care au ars alături de vrăjitoare buboase, ideile eretice ale lui Giordano Bruno sau rugurile de la Treblinka, Auschwitz şi Dachau, pe care au ars ultimile dovezi de umanitate ale unei specii aflate unde ? Exact, în topul lanţului trofic. Mulţumesc, tocmai mi s-a declanşat o indigestie…
        Astăzi, 10 Mai 2013, în România se sărbătoreşte ziua regalităţii, ziua în care regele Carol de Hohenzollern (adică de undeva din zona Maramureşului de unde a descălecat şi Bogdan) a intrat în Bucureşti instituind, spun gurile agenţiilor de presă, un regim constituţional riguros.
        Nu vreau să fac atac la persoană pentru că în ce mă priveşte, atât Carolii, Mihai, Margareta, Ana sau Duda care e „new entry” în casa regală, îmi trezesc cel mai confortabil sentiment de indiferenţă, egalat poate doar de briza Oceanului Atlnatic, ce mi-ar zburli părul, undeva pe ţărmul insulei Fuerteventura..
Nu mă interesează decât din punct de vedere ştiinţific manifestarea la scară universală a acestei forme de guvernământ sau organizare statală. Sunt prea multe argumente istorice, sociale şi politice care mă copleşesc şi pe care nu le tăgăduiesc, suntem o specie mult prea tânără, chiar dacă Napoleon, în şarlatania lui genială, îşi motiva echipa secătuită de atâta presing la poarta faraonilor, cu celebrele vorbe :  „Soldaţi! Din vârful acestor piramide ne privesc 40 de secole”.
Nu, nu voi contesta niciodată necesitatea existenţei caselor regale în anii de pionierat ai umanităţii, secole cenuşii în care regii şi împăraţii erau consideraţi unşii lui D-zeu pe pământ, practic nişte papi în miniatură cu diferenţe semnificative de competenţe, agregate imperative şi necesare ale autorităţii menite să pună stavilă anarhiei şi să asigure în parametri normali o viaţă socială, aşa cum se poate înţelege ea ţinând cont de poziţionare pe scara istoriei.
        Şi totuşi, se învârte, spunea Galileo Galilei…
        Revin la cromozomul meu.
        Pe 10 Mai, sărbătoresc chiar dacă-I supăr pe urmaşii spiritului regal din Vendee, surprins excelent şi de Victor Hugo în “QuatreVingtTreize”, Ziua Revoltei ! A propriei mele revolte, în faţa oricărei case regale de pe Pământ, simboluri ale ingratitudinii, prostului gust, incestului, criminalităţii, falsei eleganţe, ticăloşiei, aroganţei şi lipsei oricărui merit cât de mic. Există o limită pe care mi-o asum, făcând o plecăciune simbolică în faţa unor oameni ca Napoleon, Cezar sau Alexandru Macedon, dar limita e atât de scurtă, încât cu greu îmi poate frâna alunecarea pe panta dispreţului faţă de aceşti mamuţi vii, impostori ai istoriei, aflaţi pe tronuri la a nu ştiu câta generaţie, fără a avea niciun merit ! Cine nu ştie, lui Alexandru i-a fost înlesnită urcarea pe tron de către mama sa, Olimpia, care şi-a ucis propriul soţ, pe regele Filip al II-lea. Oare la ce infracţiune ar încadra-o pe o depravată de acest gen invitaţii unui show de televiziune ?
        Pentru numele lui D-zeu, ai privit vreodată mai atent faţa lui Charles ? Pune-i o uniformă de impiegat de mişcare, o paletă roşie în mână şi vei avea imaginea perfectă a unui slujbaş cfr-ist. Despre ce autoritate şi respect vorbim, când, invitat la un show de televiziune moderat de Ambra Angiolini, acelaşi Charles, însoţit de Diana şi de regina mamă, sărută languros braţul unei asistente, pentru ca apoi, în cea mai deplină manifestare libidinoasă, să încropească acolo, pe scenă, ritualul cu săbii şi tot tacâmul prin care-i conferea tinerei respective, titlul de “lady”..
          Să-l lăsăm pe Charles.. Avem şi noi echivalentul său, chiar dacă nu e chiar la acelaşi nivel, iar acesta poartă numele de Duda. Nume predestinat.. Îmi amintesc de un dialog purtat între Mircea Dinescu şi “principele” Radu Duda, actoraş de mâna a doua, în care acesta din urmă, îi atrăgea atenţia poetului că nu respectă formulele de politeţe atunci când i se adresează..
      –         Dar cum trebuie să-ţi spun ? îl întreabă Dinescu.
      –         Alteţă, vine răspunsul prompt.
      –         Du-te bă d`aici !
        Monarhiile, regii şi progeniturile lor care au în spate secole de incesturi şi crime, apar în sec XXI ca nişte veritabile piese de muzeu, prăfuite şi mucegăite, expresie a desconsiderării duse la extreme faţă de ideea de umanitate. Să fiu iertat, nu pot să fiu de acord cu maestrul Dan Puric, ce spunea că nu suntem egali între noi, că el sau eu nu putem sta pe acelaşi palier cu Arsenie Boca, pot să fac un compromis şi cel mult să accept nuanţa de natură spirituală, însă biologic, suntem egali şi pentru mine, acest lucru primează.
        Reprezentanţii caselor regale sunt singurii dinozauri care au reuşit să supravieţuiască din motive care îmi scapă, bărbaţi şi femei ale căror unice merite sunt acelea de a se fi născut în familia potrivită şi de a fi numiţi “alteţe” când încă mai aveau caş la gură, prinţi şi prinţese în ale căror structură genetică cromozomul revoltei e redus la tăcere de viaţa luxoasă, de iahturi şi de slujitorii care se prosternează în faţa lor. Ideea de regalitate e o jignire adusă sensului vieţii, a competiţiei libere, dacă e să-i dăm crezare lui Darwin, un crepuscul deformat al realităţii, o palmă dată contemporaneităţii şi un fenomen de care sper ca omenirea se va dezbăra în două, şapte, sau nouă sute de ani, când se va înţelege că în existenţa oricărui rege planează umbra injustiţiei morale şi sociale.
          Felicit pe această cale gestul inadecvat pe care l-a făcut Adrian Cioroianu în faţa regelui Spaniei, cu precizarea că dacă ar fi ridicat în sus alt deget, decât cel opozabil, l-aş fi căutat pentru un autograf.
         Trăiască Ziua Revoltei !
         
         
         
 
 
 
Categorii: Uncategorized | Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cugito ergo sum..moderatorum TV


moderator TV

               Superficialitatea afişată ostentativ într-o mass-media care primeşte cu braţele larg deschise specimene de cicloape şi gargui inspumaţi de inteligenţa care stă să-i suprime cu nonşalanţa unui gurmand în faţa fripturii, îmi reprimă starea spre care tind să converg în bunul şi samariteanul simţ european, către civilizaţie şi responsabilitate. Reculul patului armei cu sediul în Balcani, îmi loveşte umărul pe care se sprijină o fărâmă de discernământ evoluţionist, necesar  unui curent care se vrea a face parte dintr-o PanEuropă preaplină de fericire, cultură, artă şi istorie.
              Cicloapa cu ochi de căprioară, coafură de ficus, gură de tigru siberian şi spirit de Troţki, îmi spune că azi lumea va fi mai săracă fără Sergiu Nicolaescu. Nu ştiu dacă a citit de pe prompter sau îşi exprima o părere personală. Nu ştiu dacă a văzut toate filmele făcute de regizorul apropiat regimului comunist şi nu ştiu dacă ea se simţea cu adevărat mai săracă, dar admir puterea de anticipaţie şi ascuţimea intelectului. Să simţi că o lume e mai săracă în procente, kilograme sau grade atunci când o personalitate din lumea artelor trece în lumea umbrelor, e un dar divin.
             Garguiul din acelaşi studio m-a făcut să mă simt mândru că sunt bărbat. Bărbat român. Revelaţia a fost copleşitoare. Aflasem de la fercheşul domn de pe sticlă, că un bătrân de 82 de ani a fost răpus de o boală ! Am strigat « Evrika ! » deşi nu eram în cadă, mi-am sărutat părinţii, am mângâiat câinele şi i-am dat mâţei o porţie extralarge de Whiskas. Îmi pare rău de lipsa imaginaţiei, dar aşa sărbătoresc eu marile revelaţii.
            Întrebările mitraliate de cei doi, pluteau în stare de imponderabilitate obstrucţionistă faţă de cele cinci simţuri,  în studioul televiziunii. Se  aruncau bombele “Big boy” şi “Fat Man” într-o Japonie reîncarnată în spriritu-mi lăsat fără puncte de reper :
           -Cine va duce munca maestrului mai departe ?
           -Se va mai naşte un regizor care să-i egaleze performanţele ?
        « Îmi odihnii pe puşcă, fruntea grea… » şi am urlat precum lupul ucis din poemul lui Alfred de Vigny, lovit de manifestările culturale cu miros şi gust de mititei, aruncate pe post, samavolnic şi patriotardic de către cei doi moderatori.
            Munca unui artist, indiferent care ar fi el şi indiferent în ce domeniu ar activa,  se închide precum un cerc, în momentul în care artistul  moare, adică dispare dintre noi. A, că vrei dumneata să afli dimensiunea operei pe care a lăsat-o în urmă, nu ai decât să calculezi aria cercului, folosind formula matematică «  pi r patrat » dar fără sa pui semnul egal înaintea rezultatului final, pentru că fiind tâmpită, nu ai capacitatea de a reprezenta posteritatea. Dacă ai fi auzit de « Isaac Laquedem ou Le roman de Juif errant » de Alexandre Dumas, sau « Petru I », de A. N. Tolstoi, ai fi aflat că deşi sunt două romane neterminate, au fost tipărite şi citite de noi, ăştia de dincoace de micul ecran, fără ca cineva să-şi asume responsabilitatea de a le continua. Bătălia de la Anghiari – da Vinci, zace şi acum neterminată pe un perete din Palazzo Vechio din Firenze şi ce să vezi ? Nimeni nu şi-a propus s-o termine. Hai, spune drept ! Aşa e că te-ai întrebat ce s-o fi întâmplat cu Brâncuşi, de n-o fi terminat niciodată Coloana Infinită ?
         Stimate gargui cu aripi de Drosofila Melanogaster şi braţe de Popeye ! Nu se va mai naşte un alt regizor ca Sergiu Nicolaescu, din acelaşi motiv pentru care nu se va mai naşte un cretin ca tine, sau ca cei care te-au angajat ca să dai rateuri spasmofilice la televizor. Suntem unici, fie că suntem artişti sau nu.
         L-aţi invitat pe Gheorghe Becali, un curcubeu  cu rădăcini în Academia Română şi cu  tulpine îndreptate spre cerul umbrit de destinele marilor figuri istorice, Cezar, Alexandru Macedon, Napoleon şi alţii, i-aţi făcut în direct o felaţie culturală, iar el v-a pricopsit cu gonoree oligofrenizată şi citate din Confucius, Epicur şi Plutarh, amintind de Colin Farell, Brad Pitt şi Angelina Jolie. Colaboratori de-ai maestrului… Cel de care vă temeaţi că va lăsa opera neterminată..
           Dacă Tesla şi Edison ar fi ştiut că rezultatul muncii lor va fi încornorat de cretini pe post de moderatori TV, şi-ar fi abandonat cercetările, iar azi aş fi fost scutit de întrebări absurde puse la foc iute şi  pentru care plătesc abonament. Aş fi putut să spun mai multe, dar vreau să fiu în asentimentul moderatorilor şi să las totul neterminat…
 
         P.S.
        Domnule Nicu Cocavi, mama dracului locuieşte pe strada Speranţei la parter. E o destinaţie pentru inadaptaţi, eunuci şi culegători de meduze de apă dulce,dar nu fiţi aşa de sigur că nu-i veţi face o vizită de curtoazie. Mi-e teamă că veţi lăsa munca neterminată şi doi moderatori debusolaţi,  atunci ând veţi fi invitat de doamna cu dopuri în urechi şi ochii străvezii, să-i gustaţi octavele cu iz de săruri minerale.
Categorii: Uncategorized | Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat: