Articole etichetate cu: iarna

Iar…


           looking_up_through_trees_winter-t2Dacă ar şti câte sacrificii fac pentru a nu-i rosti numele, mi-ar trage preşul de sub picioare şi m-ar prinde în braţe cu două pene de lebădă albă, ca să n-aibă conştiinţa pribeagă. Aşa e ea. Duplicitară. Loveşte, dar cu grijă; ucide, dar nu de tot; iubeşte, dar cu aroganţă. Poartă straie decupate din reviste glossy, albe ca pânzele arabe, şi împrăştie miros de cimbru ţinut în sân de fecioare caldeene. Dar n-o să ştie niciodată… E prea ocupată cu văruitul căilor rutiere şi cu recursul făcut de ultimul echinocţiu.

            Mai bogată decât toţi califii din lume, închiriază diamante pentru cei ce vor să agaţe boabe de zăpadă pe cetina brazilor şi oferă cu titlu gratuit tristeţi de Şeherezade şi pliante cu urme de paşi blurate. Deşi îi umflă conturile deschise la o bancă din Irkutsk, instinctul mercantil îi limitează viziunea şi o îndepărtează de inimile încercănate de reumatism ale vârstnicilor. Şosetele trase peste ghete şi mustăţile ţurţurate au devenit simbolurile autocompătimirii iar lămpile furate din depozitul lui Aladin au fost aruncate direct în foc, cu tot cu poveşti.

            Fii binevenită, nenorocire cu chip astmatic! Ia-ţi porţia de moarte din solul îngroşat de frunze şi du-te apoi spre ţara unde nimic nu se întâmplă, pentru că nu mai e loc de fulgi.

            Iarno!

Categorii: Uncategorized | Etichete: , , , | Lasă un comentariu

Icar Redivivus


Icar redivivus casa codin

„I started a joke, which started the whole world crying”
  Bee Gees
 

          Şireturile şi-au înzăpezit expectativele, zăcând tăcute de-a dreapta şi de-a stânga bocancilor, mai ales după ce ultima lor speranţă se prăbuşi, cu limba moartă şi ochii goi, într-un Ianuarie importat din Emisfera sudică.          
          Încălţările mozolite cu cremă de ghete, îmi recită epigrame monolitice şi mă mitraliază cu furnicături în tălpi, amorţindu-mi simţul umorului, şi aşa destul de şubred.
          Am lăsat urechile căciulii de iepure să atârne în jos, în amintirea apendicelui condamnat la excizie şi am ieşit în lume, mai împrăştiat decât rătăcitul căruia-i cumpăram o bere, de fiecare dată când îmi arăta progresul făcut la scena impresionistă, pe care o cosea cu papiotă roşie.
          Sun la prima uşă ce-mi iese-n cale.
          Ding-Dong! Ding-Dong! Ding-Dong!
          De trei ori, pentru că nu cred în pisica neagră. Dincolo de percepţiile senzoriale, pe când încercam să descifrez rezonanţele soneriei pe care o mai auzisem undeva, o doamnă între două vârste ce avea agăţat de gât un şorţ bleu, deschise uşa, exact atât cât să  încapă un lat de palmă.
         – Doamnă, îi spun, ducând mâna la inimă, am pierdut timpul, speranţele, anii, măseaua de minte şi nici cu spaţiul nu stau prea bine. Aţi visat vreodată că zburaţi?
         – Sunteţi nebun, domnule!?!? Sau în stare de ebrietate?
         – Stimată doamnă, sunt eu însumi şi sunt în stare de orice. Aveţi cumva o colivie care nu vă mai trebuie?
         – Îmi pare rău, nu cred vă pot fi de folos, îmi spuse doamna, împingând uşor uşa, până aproape de nasul meu acvilin. N-am timp de pierdut, vă rog să plecaţi, am laptele pe foc…
          Am ieşit din nou în stradă.
          Mirosea a iarnă topită.
          Cu foenul.
Categorii: Uncategorized | Etichete: , , , , , | Lasă un comentariu

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat: