Învierea lui Iisus, ca parte integrantă şi definitorie a celei mai frumoase poveşti din lume, mă aşează anul acesta mai mult decât oricând în rândul călătorilor fără de ţară, condamnaţi să bată la porţile cerului. Din motive care ţin de convingeri intime, de aluzii maliţioase ce-mi picură fiinţa cu acuze lipsite de argumente şi de anatomia secundei în care am realizat că n-am de ce să-mi palmez subiectivismul ca pe un chiştoc de ţigară, am urcat la tribuna celor care cuvântă în limbi de mult apuse, pentru a dezmierda auzurile celor care simt marea sărbătoare dintr-o perspectivă care, credeţi-mă, nu e de invidiat. Am prins pupitrul cu ambele mâini şi am privit oamenii care aveau acelaşi chip ca şi mine: sprâncene pretoriene, priviri învinse şi paloare de Lună la primul pătrar.
Le-am spus că de la marea dezamăgire teologică legată de venirea lui Iisus Hristos în timpul vieţii apostolilor, care nu s-a împlinit şi până la lucrările scrise de atei, acum în secolul sistemelor de operare Android sau Symbian, trecând prin principiul parcimoniei cunoscut sub numele de briciul lui Ockham, conform căruia nu se poate explica cine a făurit făuritorul decât prin credinţă, sărbătoare de Paşte va fi pentru mine, începând de anul acesta, o confirmare a perenităţii sentimentelor de dragoste care nu dispar nici măcar atunci când moartea ne desparte de cei pe care îi iubim.
Casa Codin 