Iar…

           Dacă ar şti câte sacrificii fac pentru a nu-i rosti numele, mi-ar trage preşul de sub picioare şi m-ar prinde în braţe cu două pene de lebădă albă, ca să n-aibă conştiinţa pribeagă. Aşa e ea. Duplicitară. Loveşte, dar cu grijă; ucide, dar nu de tot; iubeşte, dar cu aroganţă. Poartă straie decupate din reviste glossy, albe ca pânzele arabe, şi împrăştie miros de cimbru ţinut în sân de fecioare caldeene. Dar n-o să ştie niciodată… E prea ocupată cu văruitul căilor rutiere şi cu recursul făcut de ultimul echinocţiu.

            Mai bogată decât toţi califii din lume, închiriază diamante pentru cei ce vor să agaţe boabe de zăpadă pe cetina brazilor şi oferă cu titlu gratuit tristeţi de Şeherezade şi pliante cu urme de paşi blurate. Deşi îi umflă conturile deschise la o bancă din Irkutsk, instinctul mercantil îi limitează viziunea şi o îndepărtează de inimile încercănate de reumatism ale vârstnicilor. Şosetele trase peste ghete şi mustăţile ţurţurate au devenit simbolurile autocompătimirii iar lămpile furate din depozitul lui Aladin au fost aruncate direct în foc, cu tot cu poveşti.

            Fii binevenită, nenorocire cu chip astmatic! Ia-ţi porţia de moarte din solul îngroşat de frunze şi du-te apoi spre ţara unde nimic nu se întâmplă, pentru că nu mai e loc de fulgi.

            Iarno!