Forgive me


casa codinMi se aduceau tot felul de acuzaţii: că n-aş fi avut alonjă, deşi mi se întindea gâtul peste zidul ce ascundea trupuri despuiate de femei; c-aş fi fost dezordonat, deşi îmi pieptănam chica de trei ori pe zi, c-aş fi fost depistat pozitiv, deşi prima cursă ciclistă la care am participat a fost una solitară… Ce vreţi? Aveam cinci ani, trei roţi şi oroare de somn în miezul zilei. M-au căutat ai mei şi-n fântână… Aveam stil. Ştiţi cum spune Cărtărescu, nu? „Stilul îl eşti, nu-l câştigi”. Problemele au început să apară când am început eu să acuz în stânga şi-n dreapta: că n-ar fi avut suficientă expresie-n privire, deşi pupila-i căptuşită cu clorofilă promitea nopţi albe; că sistemul mi-ar fi golit buzunarele, deşi le umplusem cu chilipiruri ce l-ar fi făcut pe Warren Buffet să pălească sau că pisica pe care o ucisesem, aruncând-o de pe magazie, era singura vinovată de propria-i catastrofă. De unde era să ştiu că ajunsese la cea de-a noua viaţă?
La 15 ani i-am spus unei fete că o iubesc. Aşa văzusem în filme. Ca să nu mai spun că ne plimbarăm prin parc, ţinându-ne de aripi. Nu mă gândeam atunci la implicaţii, la efectele nocive ale vorbelor şi nici la gustul săruturilor pe care nu le meritam. Împinsă de realitate pe marginea prăpăstiilor onirice, m-a acuzat de neseriozitate. Cum să nu-i spun ai lăv iu când ştiam că avea pe uşa camerei sale un poster cu Hugo Sanchez? Până la urmă am intrat în posesia lui, dar L. nu mi-a mai răspuns niciodată la telefon.
Unii spun că viaţa e scurtă, alţii spun că e lungă. Dacă pe primii îi bănuiesc de miopie, ceilalţi au nevoie de însoţitori, şi uite aşa, nu ştii către care înţelepciune să te îndrepţi şi la care zeu să te închini. Până la urmă, încep să-i înţeleg şi pe atei, deşi, pe cuvântul meu că ăştia seamănă cu nişte ciclopi care se căznesc să-şi pună ochelari pe nas… Am picat în prea multe păcate ca să nu le recunosc meritele. Datorită lor exist. Datorită lor şi cerului ascuns în irişii răsăriţi în umbra lămpilor de halogen, într-o benzinărie din Massachusetts; datorită paşilor pe care-i face la graniţa dintre real şi ireal; datorită spicelor de grâu care-mi sfâşie privirea atavică şi hulpavă, gata să înhaţe o jumătate de glob pentru o clipă de tandreţe; datorită scadenţei care nu mă lasă să-i număr miresmele aşa cum aş fi vrut eu, din zecimală în zecimală; datorită zodiilor incompatibile cu universurile mele şi datorită lui Nichita: ce bine că eşti, ce mirare că sunt.
Glia proaspăt răscolită musteşte de oranjadă, panerele sunt ticsite cu cuburi de zahar, iar viile atârnă inerte peste sârme, precum nefericiţii din Medusa lui Géricault. Şi ce dacă nu e toamnă? Mă puteţi acuza?

Reclame
Categorii: Uncategorized | Etichete: , , , , | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: